SOLUŢII DE ALCĂTUIRE A ELEMENTELOR DE CONSTRUCŢIE UTILIZATE PENTRU CLĂDIRILE DE LOCUIT DIN ROMÂNIA

1. NIVELUL DE PROTECŢIE TERMICĂ A ANVELOPEI CLĂDIRILOR DE LOCUIT EXISTENTE, PREVĂZUT DE STANDARDELE DE CALCUL HIGRO-TERMIC

Nivelul de termoizolare, este reflectat în valorile rezistenţelor termice specifice ale elementelor de construcţie (pereţi exteriori, terase, planşee peste subsol), în câmp curent, medii ponderate sau corectate cu influenţa punţilor termice, specificate în reglementările româneşti în domeniul termotehnic. Acestea au fost:
– STAS 6472-61 (primul standard de calcul higro-termic).
– STAS 6472-68, STAS 6472/3-73, 6472/3-75 “Fizica construcţiilor. Termotehnica. Calculul rezistenţei la transfer termic şi la stabilitate termică” (care nu au diferit prea mult între ele).
– Normativul P68-74, care acredita metodologia de calcul tehnico-economic pentru protecţia termică minimă a elementelor de anvelopă ale clădirilor de locuit dotate cu încălzire centrală. Normativul prevedea şi metode de calculare a cantităţii specifice de căldură necesară anual pentru încălzirea clădirii qan (kcal/m2 suprafaţă de anvelopă), precum şi a cantităţii de combustibil necesar anual, determinat în funcţie de qan, de randamentul global al instalatiei de încălzire şi de tipul combustibilului.
– STAS 6472/3-84, în care s-a introdus calculul mediilor ponderate ale rezistenţelor termice specifice, care se impun a fi mai mari decât rezistenţele termice minime necesare pentru asigurarea condiţiilor minime igienico-sanitare: Ronec ≤ Ros (medie ponderata)
– STAS 6472/3-89 care a marcat un progres atât în ceea ce priveşte valorile rezistenţelor
termice minime cerute, cât şi prin impunerea unui mod de calcul mai atent şi mai riguros al
rezistenţelor termice.
– Decretul nr. 256/84 şi Normativul NP15-84, conform cărora elementele de construcţie
perimetrale trebuiau să realizeze valori ale rezistenţelor termice specifice medii, mai mari
decât cele minime.
In NP15-84 se prevedea ca rezistenţa la transfer termic, medie ponderată pe clădire, să fie de minimum 1,16 m2 K/W.
Aceste rezistenţe au fost în mare măsură respectate de proiectele tip aplicate după anul 1985, conferindu-le acestora calităţi superioare faţă de clădirile executate până atunci (reducerea consumurilor energetice cu cca 20%).
Ca materiale termoizolante eficiente se recomandau: vata minerală din zgură topită sau
bazalt topit şi betonul celular autoclavizat, produse în ţară. Era interzisă utilizarea
polistirenului celular care era considerat energofag. La terase era recomandată utilizarea
termoizolaţiei din zgură expandată, zgură şi cenuşă de termocentrală sau din beton celular
autoclavizat.

2. SOLUŢII DE ALCĂTUIRE A ANVELOPEI CLADIRILOR EXISTENTE

2.1 Principalele soluţii de izolare termică practicate la clădirile de locuit din România executate până în anul 1985 au fost următoarele :

2.1.1 Planşee de terasă
Acest sistem de acoperire a fost predominant la blocurile de locuinţe.
S-au utilizat, de regulă, terase cu o structură compactă, fără straturi de aer ventilat, stratul
termoizolant fiind dispus fie direct peste planşeul de peste ultimul nivel locuit, fie pe un strat de beton de pantă.
In perioada 1955-1985 s-au practicat următoarele soluţii de terase:
− Soluţia practicată în anii 1955-1965 cu “praf hidrofob” – material care avea pretenţia de a realiza atât izolaţia termică, cât şi pe cea hidrofugă. Materialul nu a fost corespunzător. Situaţia se putea remedia prin aplicarea unei hidroizolaţii bituminoase, dar în timp s-au pierdut prin umezire şi slabele proprietăţi termoizolante ale prafului hidrofob, astfel încăt terasele respective sunt foarte slab termoizolate.
− Soluţia cu beton de pantă peste care este dispus un strat termoizolant de grosime redusă din : polistiren, plăci B.C.A sau plăci semirigide din vată minerală cu densitatea 350 kg/m3 (produse înainte de introducerea tehnologiei moderne Hartmann pe baza căreia se fabrică plăcile din vată minerală G100).
− Soluţia cu umplutură termoizolantă în vrac, în grosime variabilă, destul de mult practicată, folosind materiale ca : zgura granulată sau expandată, granulit, scorie bazaltică, ş.a.
− Soluţia fără beton de pantă, cu plăci BCA-GBN-T sau GBN 35 dispuse în trepte.
− Soluţia cu umplutură din zgură şi cenuşă de termocentrală – material necorespunzător din punct de vedere al caracteristicilor termotehnice şi al comportării la umiditate. La această soluţie, peste umplutura termoizolatoare sunt dispuse plăci din B.C.A, cu distanţe între ele pentru a creea canale de aerare necesare evacuării vaporilor de apă din stratul de cenuşă sau zgură.
Cu soluţiile enumerate mai sus, s-au obţinut valori în câmp curent : R = 1,00 …. 1,30 m2K/W, dar valori medii R’ mult mai reduse deoarece, pe de o parte s-au utilizat materiale termoizolante necorespunzătoare (ca grosime, calitate, densitate şi umiditate) şi pe de altă parte, pe contur, la racordarea cu pereţii exteriori, în zona aticului sau cornişei, există pierderi de căldură liniare semnificative. Această zonă prezintă şi un risc foarte ridicat de condens, temperatura minimă pe suprafaţa interioară fiind foarte scăzută (de 5-6oC).

2.1.2 Planşee de pod
Această soluţie s-a utilizat numai în mică măsură, deşi ea prezintă numeroase avantaje, inclusiv din punct de vedere termotehnic.
Deşi standardele aniilor 1960-1985 impuneau o rezistenţă termică în câmp de peste 0,90 m2K/W, în realitate aceasta nu a fost, ăn cele nmai multe cazuri, realizată.
Peste planşeul ultimului nivel, erau prevăzute, cel mai frecvent, umpluturi din zgură de cazan, alicărie sau moloz – materiale cu calităti slabe şi prevăzute în general cu grosimi insuficiente.
Peste zgură în unele cazuri era prevăzut un strat din mortar de protecţie având 2-3 cm grosime.

2.1.3 Planşee peste subsolul neîncălzit
Soluţia practicată cel mai mult a fost cea cu subsol tehnic general, având la început înălţimea de 1,50 m, apoi de 1,80 m iar în ultimii ani, de 2,20 m şi chiar mai mult în cazul amenajării subsolului (boxe, adăposturi de protecţie civilă, mai rar spălătorii şi uscătorii).
Într-un număr relativ mare de cazuri, conductele magistrale de termoficare trec prin subsolurile tehnice.
La clădirile de locuit colective nu s-a practicat, în general, soluţia fără subsol, cu placa pe sol.
În perioada de până în anii 1980 şi chiar după aceşti ani, în general, nu s-a acordat suficientă atenţie măsurilor de termoizolare a planşeelor de peste subsolurile neîncălzite.
Pentru un planşeu neizolat, rezistenţa termică specifică este de numai 0,30-0,40 m2K/W.
La clădirile la care a fost prevăzută o termoizolare a planşeului peste subsol, aceasta a fost de regulă, dispusă deasupra planşeului, sub pardoseală. Pentru pardoseală, soluţiile frecvente au fost: covor PVC pe şapă, mozaic turnat sau, în mai mică măsură, parchet pe plăci din beton de rumeguş sau lipit pe şapa din mortar.
Pentru stratul termoizolant s-au folosit :
− plăci din vată minerală FI 120 (fonoizolatoare, rigide) de 2 cm grosime;
− plăci din vată minerală G100 de 3 cm grosime iniţială şi 2-2,5 cm grosime finală, după tasare;
− plăci PFL poros, bitumate şi antiseptizate, în grosime de 3-4 cm ;
− plăci din polistiren celular de 24 mm grosime, prevăzut prin eludarea indicaţiilor şi a legislaţiei în vigoare care interzicea utilizarea acestora în construcţii.
La un numar redus de clădiri termoizolaţia s-a prevăzut la partea inferioară a planşeului de peste subsol, folosindu-se :
− plăci BCA GBN-T în grosime de 7,5…12,5 cm, montate în cofraj, în cazul planşeului din beton armat monolit ;
− plăci din talaş de tip STABILIT, având 6….8 cm grosime sau uneori plăci de vată minerală G100 în grosime de 3 cm, protejate cu tencuială pe plasă de rabiţ fixată cu bolţuri impuşcate, în cazul planşeelor prefabricate.
Prin aplicarea soluţiilor de mai sus, ca urmare a grosimilor reduse ale materialelor termoizolante, dar şi a absenţei unor măsuri de termoizolare a soclurilor şi a punţilor termice de pe conturul clădirilor, rezistenţele termice medii ale planşeelor de peste subsol, realizate înainte de 1985, nu depăşesc 0,6 ….0,8 m2K/W.

2.1.4 Pereţi exteriori
Pereţii exteriori structurali şi nestructurali, utilizaţi în perioada anilor 1955-1985, au fost realizaţi într-o gamă foarte largă de soluţii, dar în general din materiale şi grosimi necorespunzătoare şi cu un procent ridicat de punţi termice şi deci cu valori scăzute ale rezistenţelor termice şi anume :
0,70…0,90 m2K/W – in câmp şi 0,55 … 0,75 m2K/W – rezistenţe termice corectate.
Alcătuirea pereţilor exteriori utilizaţi în perioada 1955 – 1985 a fost următoarea:
− Pereţi din zidării, cuprinzând :
• zidării din cărămizi pline sau din cărămizi cu goluri verticale GVP de dimensiuni 240 x 115
x 63 mm sau din cărămizi cu goluri verticale GVP de dimensiuni 290 x 140 x 88 mm,
folosite atât ca pereţi portanţi cât şi ca pereţi de umplutură;
• zidării din blocuri BCA – GBN 50, sau GBN 35, folosite ca pereţi nestructurali la structuri în cadre sau la structuri cu pereţi structurali din beton armat monolit.
− Pereţi din beton armat monolit, cuprinzând :
• pereţi monostrat – din beton uşor cu agregate din argilă expandată sau din granulit, executaţi la un număr limitat de clădiri, atât în cofraje metalice plane, cât şi în cofraje glisante;
• pereţi bistrat – alcătuiti din pereţi structurali din beton armat, căptuşiţi la exterior cu fâşii
armate din BCA-GBN 35 ; această soluţie s-a aplicat în special la structurile cu pereţi
structurali din beton armat monolit, la care pereţii exteriori şi în special cei de capăt sunt
termoizolaţi cu fâşii din BCA montate în cofraje înainte de turnarea betonului;
• pereţi din trei straturi – executaţi exclusiv în cofraje glisante, soluţie practicată în anii 1960-1970, utilizând ca material termoizolant plăci din beton uşor din argilă expandată sau din beton celular autoclavizat ; legăturile între straturile de beton se realizau cu nervuri din
beton armat.
− Pereţi din panouri mari prefabricate realizaţi în următoarele soluţii:
• panouri monostrat realizate din betoane uşoare (de regulă cu granulit), utilizate atât la pereţi structurali cât şi la pereţi nestructurali;
• panouri din fâşii BCA armate, asamblate cu tiranţi verticali sau orizontali, utilizate ca
panouri neportante la Constanţa, Oradea, Cluj, etc.;
• panouri “bistrat”, executate în perioada 1980-1984, la pereţi structurali;
• panouri “tristrat”, care au fost cel mai mult folosite, atât ca panouri portante, cât şi ca
panouri neportante; alcătuirea acestora a fost foarte variată, ele diferind atât în ceea ce
priveşte materialul izolant utilizat (vată minerală, plăci B.C.A, ş.a), cât şi în privinţa
grosimii straturilor de beton şi a modului de dispunere a nervurilor de legătură.
În ceea ce priveşte nervurile, panourile executate între anii 1960-1975 erau prevăzute cu nervuri verticale şi orizontale pe toată înălţimea şi lungimea, atât pe contur, cât şi adiacent golurilor de fereastră, totalizând un procent de punţi termice de 15 – 20 % şi chiar mai mult.
La panourile executate între anii 1975 şi 1985 prin turnarea cu faţa exterioară în sus, s-au putut elimina nervurile de pe conturul panourilor, reducându-se procentul de nervuri la sub 15 % din suprafaţa opacă.

2.1.5 Tâmplărie exterioară
Tâmplăria utilizată la clădirile de locuit a fost, aproape în exclusivitate, tâmplăria de lemn.
Până în anii 1970-1975 s-a utilizat mai ales tâmplăria de lemn dublă cu deschidere interioară. Apoi, ca urmare a acţiunilor de reducere a materialului lemnos, s-a utilizat exclusiv tâmplăria cu cercevele cuplate.
S-au folosit geamuri simple de 3 mm grosime. Nu s-au prevăzut garnituri de etanşare.
În ceea ce priveşte tipurile de ferestre standardizate la noi între anii 1950-1985, se poate spune că rezistenţele termice specifice de 0,39 m2K/W realizate la tâmplăria cuplată şi de 0,43 m2K/W la tâmplăria dublă, sunt relativ scăzute, ceea ce, alături de calitatea de multe ori necorespunzătoare, a condus la pierderi mari de căldură prin transmisie şi prin infiltraţie.
Tâmplăria metalică tip SECO, utilizată la câteva blocuri din Bucureşti a avut o comportare
nesatisfacătoare în exploatare.

2.2 Soluţiile constructive, recomandate în NP15-84 şi practicate la clădirile de locuit executate începând cu anul 1985, care permiteau realizarea rezistenţelor termice specifice arătate în Tabelul A1.1, erau :

2.2.1 Planşee de terasă
♦ terase cu termoizolaţie din zgură expandată sau granulată, cu grosimea variind între 22 si 40 cm (grosimea medie fiind de cca. 34 cm), din cenuşă sau zgură de termocentrală, sau din
plăci BCA – GBNT sau GBN 35 dispuse în trepte de 25, 30, 35 şi 40 cm grosime; la clădirile
cu faţade prefabricate era recomandată folosirea aticelor prefabricate uşoare finisate din
fabrică, aticele din zidărie fiind admise numai la clădirile cu pereţi exteriori din zidărie;

2.2.2 Planşee de pod
♦ planşee de pod, în cazul acoperişurilor cu şarpante, prevăzute cu termoizolaţie din cenuşă şi zgură în vrac, în grosime de 30 – 35 cm, protejate cu o şapă din mortar de ciment.

2.2.3 Planşee peste subsolul neîncălzit
♦ planşee peste subsol termoizolate cu plăci din vată minerală de 3-4 cm grosime, poziţionate sub pardoseala de la parter, sau cu plăci BCA GBNT de 10-15 cm grosime, montate în cofraj la partea inferioară a planşeelor din beton armat monolit.

2.2.4 Pereţi exteriori
♦ pereţi exteriori structurali din zidărie din blocuri BCA GBN 35 sau GBN 50, de 30 cm
grosime, la clădiri cu P şi P+1E ;
♦ pereţi exteriori structurali din zidărie de cărămidă GVP, de 25 cm grosime, căptuşiţi la
exterior cu zidărie din blocuri de BCA GBN 35, de minimum 20 cm grosime ;
♦ pereţi exteriori nestructurali din zidărie din blocuri BCA GBN 35, de 35 cm grosime, la
clădiri cu sistem constructiv de rezistenţă din pereţi structurali din beton armat monolit sau din cadre de beton armat monolit ;
♦ pereţi exteriori structurali din beton armat de 15-18 cm grosime, căptuşiţi la exterior cu fâşii armate din BCA GBN 35 de 20-25 cm grosime ;
♦ panouri prefabricate de faţadă, portante sau neportante, în 3 straturi, cu termoizolaţie din vată minerală de 8 cm grosime, având un procent de nervuri de cel mult 5% (nerealizat însă în practică).

2.2.5 Tâmplărie exterioară :
♦ tâmplărie de lemn cu cercevele cuplate, prevăzute cu geamuri simple, cu tocul de 8 cm
grosime; era interzisă utilizarea tâmplăriilor de lemn duble, datorită restricţiilor privind
consumul de lemn, deşi acestea fuseseră practicate în perioada anterioară, având o
comportare mai bună din punct de vedere termotehnic.

Articolul poate fi descarcat in format pdf de aici